Curtea Constituțională a pronunțat la 4 februarie o hotărâre privind excepția de neconstituționalitate a articolului 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii și a articolului 33 alin. (3) din Legea sindicatelor. Prevederile vizează modul de concediere a funcționarilor sindicali fără acordul organului sindical.

Curtea a stabilit că rolul sindicatului la încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului reprezintă o garanție pentru salariat, care se află în relații de subordonare față de angajator și care reclamă o protecție specială pentru a evita concedierea abuzivă. Măsura de protecție a mandatului exercitat de reprezentanții salariaților, aleși în organele de conducere ale sindicatelor, are caracterul unei garanții împotriva eventualelor acțiuni de constrângere sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului.

Cu privire la articolul 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii, Curtea a observat că dispozițiile contestate stabilesc o interdicție absolută și generală de concediere a conducătorilor organizațiilor sindicale fără acordul prealabil al organului sindical corespunzător. Acordul organului sindical constituie o condiție obligatorie, în lipsa căruia angajatorul fiind în imposibilitatea de a dispune concedierea funcționarului sindical.

Normele contestate se referă în egală măsură la toate temeiurile de concediere prevăzute de articolul 86 alin. (1) din Codul muncii, indiferent dacă aceste temeiuri au sau nu au legătură cu activitatea sindicală. Acestea sunt formulate astfel, încât nu acordă nici o posibilitate angajatorului să concedieze salariatul - funcționar sindical fără acordul organului sindical pentru motive care nu țin de activitatea sindicală.

Curtea a considerat că dependența absolută a concedierii salariatului-funcționar sindical de acordul organului sindical îngrădește dreptul angajatorului de a-și organiza în plan intern activitatea. Prin urmare, imposibilitatea de a concedia salariații-funcționari sindicali în baza temeiurilor prevăzute de lege reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate și o limitare a libertății activității de întreprinzător, prin îngrădirea prerogativei angajatorului de a hotărî de sine stătător în privința organizării activității întreprinderii sale, limitare evidentă, de exemplu, în cazul reducerii numărului sau a statelor de personal.

Curtea a considerat că protecția salariaților-funcționari sindicali nu poate fi asigurată prin neglijarea totală a intereselor angajatorului, care, în limitele stabilite de lege, trebuie să dispună de o anumită autonomie în organizarea și funcționarea propriei întreprinderi. Prin menținerea prevederilor contestate angajatorul ar putea fi obligat să mențină un salariat și să plătească remunerație unei persoane activitatea căreia pentru întreprindere nu reprezintă o necesitate obiectivă.

Dreptul exclusiv al angajatorului de a decide asupra activității sale în funcție de conjunctura economică, comercială în care acesta își desfășoară activitatea aducătoare de profit, este susceptibil de a fi obstrucționat. Astfel, condiționarea concedierii salariatului funcționar sindical de acordul organului sindical poate afecta mecanismele economice și financiare ale întreprinderii, cum ar fi structura de producție, bugetul de venituri și cheltuieli, natura și volumul contractelor comerciale încheiate de unitate.

Curtea a reținut că scopul urmărit al prevederilor contestate este acela de a proteja activitatea sindicală prin instituirea unor măsuri de protecție a mandatului exercitat de reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor, dar acesta nu poate veni în coliziune cu interesele angajatorului, care, respectând dispozițiile criticate, este pus în situația de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta dreptul de proprietate. Prin urmare, soluția legislativă criticată din articolul 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii nu este proporțională cu obiectivul urmărit, deoarece limitează activitatea economică a angajatorului.

Prin urmare, prevederile contestate din articolul 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii, regăsite și în articolul 33 alin. (3) din Legea sindicatelor, nu sunt proporționale cu scopul urmărit, deoarece, conduc la limitarea activității economice a angajatorului.

Curtea a constatat că dispozițiile criticate prin interzicerea de a concedia salariații membri și conducători ai organelor sindicale fără acordul organelor sindicale, în cazurile în care concedierea nu are legătură cu activitatea sindicală, contravin dispozițiilor constituționale ale articolelor 9, 46 și 126 din Constituție.

Curtea a reținut că prin anularea normelor criticate, salariaților funcționari sindicali li se păstrează, în continuare, suficiente garanții legale, care le vor asigura protecția drepturilor și intereselor. Prin urmare, legislatorul a instituit garanții împotriva concedierii abuzive de către angajator de care pot beneficia salariații-funcționari sindicali.

Curtea a remarcat că, declararea neconstituționalității prevederilor articolelor 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii și 33 alin. (3) din Legea sindicatelor nu împiedică Parlamentul să reglementeze procedura de consultare prealabilă a organului sindical corespunzător în cazul concedierii persoanelor alese în organul sindical și a conducătorilor sindicali neeliberați de la locul de muncă de bază.

Astfel, articolele 87 alin. (2) și alin. (3) din Codul muncii și 33 alin. (3) din Legea sindicatelor au fost declarate neconstituționale.

Hotărârea este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.