Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 66 alin. (7) și 84 alin. (13) din Codul serviciilor media audiovizuale. La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate ridicată de S.A. ”Moldtelecom”, S.R.L. ”TV-Box”, S.R.L. ”Arax-Impex”, Î.M. ”Orange Moldova” S.A. și S.R.L. ”STV IT Company”, reclamanți într-un dosar pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Râșcani.

Autorii sesizării au susținut că articolul 66 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale contravine articolelor 4 [prioritatea tratatelor internaționale privind protecția drepturilor fundamentale la care Republica Moldova este parte], 8 [respectarea dreptului internațional și a tratatelor internaționale], 9 [principiile fundamentale privind proprietatea], 16 [egalitatea], 23 alin. (2) [dreptul fiecărui om de a-și cunoaște drepturile și îndatoririle], 32 [libertatea opiniei și a exprimării], 34 [dreptul la informație], 46 [dreptul la proprietate privată și protecția acesteia], 74 alin. (3) [adoptarea legilor și a hotărârilor], 126 [economia] și 127 [proprietatea] din Constituție.

Curtea a observat că, potrivit prevederilor articolului 66 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale, distribuitorii de servicii media nu aveau dreptul să introducă publicitate sau teleshopping în serviciile media audiovizuale retransmise şi trebuiau să excludă publicitatea şi teleshopping-ul din serviciile media audiovizuale străine retransmise.

În jurisprudența sa, Curtea a reținut că articolul 32 din Constituție garantează dreptul la libertatea de exprimare, care include și libertatea de a distribui informații şi idei în cazul distribuitorilor de servicii media. Atât transmisia, cât şi retransmisia programelor prin eter sau prin cablu fac incident dreptul de a distribui informații şi idei.

Curtea a subliniat că articolul 32 din Constituție trebuie interpretat, potrivit articolului 4 alin. (1) din Constituție, în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte.

Republica Moldova a ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră din 5 mai 1989. Conform articolului 4 din această Convenție, părțile vor asigura libertatea de expresie şi de informare conform articolului 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale. Părțile vor garanta libertatea de recepție şi nu se vor opune retransmiterii pe teritoriul lor a serviciilor de programe care se conformează dispozițiilor acestei Convenții.

Noțiunea de serviciu de program se referă la toate elementele dintr-un anumit serviciu (adică elementele de programe individuale, publicitatea, teleshopping-ul, programul trailer, logo-ul serviciului etc.) (punctul 92 din Raportul explicativ al Convenției europene cu privire la televiziunea transfrontalieră).

Având în vedere considerentele menționate supra, Curtea a reținut că dreptul la libertatea de exprimare include și dreptul de a retransmite programe care includ publicitatea sau teleshopping-ul.

În consecință, Curtea a considerat necesar să stabilească dacă obligația excluderii publicității și a teleshopping-ului din programele străine retransmise afectează libertatea de exprimare, garantată de articolul 32 din Constituție, și este în concordanță cu Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, așa cum stabilește articolul 4 din Constituție.

Curtea a reținut că distribuitorii de servicii media audiovizuale retransmit programe străine (care includ publicitatea și teleshopping-ul) de la furnizorii: din statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră și din statele care nu au ratificat această Convenție. Furnizorii din statele care au ratificat Convenția beneficiază de garanțiile ei. Totodată, legislatorul Republicii Moldova este obligat să respecte prevederile Convenției. Din contră, în domeniul retransmiterii programelor străine (care includ publicitatea și teleshopping-ul) de la furnizorii din statele care nu au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, legislatorul are o marjă discreționară mai largă, nefiind ținut de obligațiile asumate prin această Convenție.

Curtea a observat că prevederile contestate sunt rigide și stabilesc o măsură generală pentru distribuitorii de servicii media audiovizuale străine. Așadar, legislatorul a reglementat o interdicție absolută și nu a diferențiat distribuitorii de servicii media care retransmit programe din statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră și din statele care nu au ratificat această Convenție. Această măsură generală se aplică situațiilor prestabilite, indiferent de circumstanțele fiecărui caz. Spre deosebire de legile elastice, care sunt ”sensibile la circumstanțe” şi care prevăd posibilitatea aplicării lor în funcție de contextul factual detaliat, legile rigide stabilesc concepte precise, ”insensibile la circumstanțe”.

Așadar, legislatorul a preferat o măsură generală în detrimentul unor măsuri individuale (cum ar fi, spre exemplu, diferențierea publicității și a teleshopping-ului retransmise din state parte la Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră și din state care nu sunt parte la această Convenție). Totuși, legislatorul putea adopta măsuri legislative individuale care să realizeze la fel de eficient scopurile legitime urmărite şi care să limiteze mai puțin exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a distribuitorilor de servicii media audiovizuale, în comparație cu măsura generală contestată.

Curtea a mai observat că, potrivit articolului 4 teza a II-a din Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, părțile vor garanta libertatea de recepție şi nu se vor opune retransmiterii pe teritoriul lor a serviciilor de programe care se conformează dispozițiilor acestei Convenții. O parte nu va fi îndreptățită să se bazeze pe dispozițiile specifice ale legislației sau pe reglementările sale naționale în sfera audiovizualului în domeniile reglementate de Convenție (publicitate și teleshopping, sponsorizare, responsabilitatea radiodifuzorului în menținerea standardelor programului etc.) pentru a restricționa recepționarea sau pentru a preveni retransmiterea, pe teritoriul său, a unui serviciu de program transmis pentru altă parte care respectă prevederile Convenției (punctul 121 din Raportul explicativ al Convenției).

Deși, prin Legea nr. 1555 din 19 decembrie 2002, Republica Moldova și-a rezervat dreptul de a impune restricții asupra retransmisiei pe teritoriul său a programelor care fac publicitate pentru băuturile alcoolice, atunci, când a impus obligația contestată, legislatorul nu a diferențiat conținutul publicității sau a teleshopping-ului.

Curtea a observat că atunci când un public precis al unui stat-parte este vizat în mod special și cu o oarecare regularitate de programele de publicitate sau de teleshopping într-un serviciu de programe transmise dintr-un alt stat-parte, programele de publicitate sau de teleshopping în discuție nu trebuie să eludeze normele care reglementează publicitatea televizată sau teleshopping-ul în statul-parte al cărui public este vizat. Aceste criterii (”precis”, ”cu o oarecare regularitate”, ”un singur stat-parte”, ”eludare”) trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. În cazul în care nu este întrunit un criteriu, statul-parte nu va putea interzice programele care includ publicitatea sau teleshopping-ul din statele-parte care transmit aceste programe (punctele 267 și 271 din Raportul explicativ al Convenției europene cu privire la televiziunea transfrontalieră).

Așadar, în cazul întrunirii în mod cumulativ a condițiilor prevăzute de articolul 16 din Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, detaliate în punctele 267-272 din Raportul explicativ al acestei Convenții, Parlamentul poate dispune interzicerea retransmiterii publicității și a teleshopping-ului care vizează în mod special publicul precis al Republicii Moldova și care sunt retransmise cu o oarecare regularitate. Totuși, în cazul adoptării prevederilor articolului 66 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale, legislatorul nu a ținut cont de condițiile în discuție.

Prin urmare, având în vedere că legislatorul a reglementat o obligație absolută, fără a lua în calcul măsuri individuale mai puțin intruzive în libertatea de exprimare a distribuitorilor de servicii media audiovizuale și fără a diferenția programele (care includ publicitatea și teleshopping-ul) din statele parte la Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră și statele care nu sunt parte, Curtea a conchis că prevederile contestate sunt incompatibile cu articolele 4 și 32 din Constituție.

Pornind de la argumentele invocate, Curtea:

  • a admis parțial sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 66 alin. (7) și 84 alin. (13) din Codul serviciilor media audiovizuale;
  • a declarat neconstituțional textul ”şi vor exclude publicitatea şi teleshopping-ul din serviciile media audiovizuale străine retransmise” din articolul 66 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale;
  • a declarat inadmisibilă sesizarea în partea privind excepția de neconstituționalitate a textului ”distribuitorii de servicii media nu au dreptul să plaseze publicitate sau teleshopping în serviciile media audiovizuale retransmise” din articolul 66 alin. (7) și a articolului 84 alin. (13) din Codul serviciilor media audiovizuale.