Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Cantaragiu v. Republica Moldova. Potrivit circumstanțelor cauzei, la 29 aprilie 2005 reclamantul și fratele său au fost arestați, fiind învinuiți de omor. În timpul detenției sale, reclamantul a fost internat în spital. Ulterior, acesta s-a plâns că ar fi fost maltratat de către poliție. La 17 mai 2007 urmărirea penală în privința pretinsei maltratări a fost încetată, din lipsa elementelor infracțiunii.

La 30 octombrie 2005 fratele reclamantului s-a plâns angajaților din penitenciarul în care era deținut de migrene și dureri în regiunea epigastrică. La 1 noiembrie 2005 el a fost internat în spital, unde a decedat două zile mai târziu. La 29 noiembrie 2005 procuratura a inițiat o cauză penală pentru pretinse acte de malpraxis soldate cu deces. În urma autopsiei s-a stabilit că fratele reclamantului decedase din cauza unei rupturi duodenale. La 25 septembrie 2008 urmărirea penală a fost suspendată, procurorul constatând imposibilitatea determinării cauzei rupturii duodenului. Plângerile depuse de către reclamant și tatăl său cu privire la ordonanțele procurorului au fost respinse.

Instanțele naționale au condamnat reclamantul și tatăl său pentru omor. Totodată, a fost constatată și vinovăția fratelui reclamantului, însă procesul penal în privința acestuia a fost încetat. În urma admiterii unui recurs în anulare, la 14 decembrie 2010 Curtea Supremă de Justiție a casat sentința de condamnare și a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de apel. În decizia sa, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că reclamantul, fratele său și tatăl lor fuseseră maltratați în timpul detenției lor, iar procuratura nu efectuase o investigație eficientă în această privință.

În urma reexaminării cauzei, Curtea de Apel Chișinău a constatat din nou vinovăția reclamantului și a fratelui său, sentința fiind menținută și de către Curtea Supremă de Justiție. Cu toate acestea, în decizia din 9 aprilie 2013, instanța supremă a concluzionat că reclamantul, fratele și tatăl său fuseseră maltratați, că nu existase o investigație eficientă în această privință și că declarațiile autoincriminatoare ale acestora nu puteau fi luate în considerare în cadrul proceselor penale intentate în privința lor.

Invocând Articolele 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul s-a plâns în legătură cu maltratarea fratelui său, care a condus la decesul acestuia, și cu investigația ineficientă care a urmat în această privință. De asemenea, reclamantul s-a plâns și de maltratarea sa și de investigația ineficientă în această privință.

Deși Guvernul a argumentat că fusese inițiată o urmărire penală cu privire la pretinse fapte de malpraxis și că fuseseră efectuate numeroase acțiuni procedurale în cadrul acesteia, e.g. expertize medicale și audierea martorilor din penitenciar și spital, Curtea a constatat că a existat o încălcare a Articolului 2 din Convenție atât sub aspect material, cât și procedural. Curtea a notat că fratele reclamantului a decedat din cauza unei rupturi duodenale survenite în timpul detenției sale, ceea ce constituia un indice clar de maltratare. În asemenea circumstanțe, a existat o prezumție puternică cu referire la faptul că decesul a survenit ca urmare a acțiunilor autorităților, care trebuiau să prezinte explicații plauzibile în acest sens. Cu toate acestea, nu au fost oferite explicații convingătoare. Cu referire la aspectul procedural, Curtea a notat că urmărirea penală cu privire la decesul fratelui reclamantului a fost inițiată abia după o lună de la survenirea acestuia, fără a fi prezentate motive pentru o astfel de tardivitate. În plus, acea investigație s-a axat pe posibilitatea unui malpraxis medical, și nu a existenței unor rele tratamente. De asemenea, în timpul urmăririi penale nu au fost audiate persoanele care efectuau urmărirea penală în privința reclamantului și care ar fi putut obține un beneficiu procedural de pe urma declarațiilor autoincriminatoare depuse de către fratele reclamantului. Astfel, Curtea a susținut concluziile Curții Supreme de Justiție, potrivit cărora investigația referitoare la decesul fratelui reclamantului fusese ineficientă.

În continuare, Curtea a examinat pretinsa maltratare a reclamantului de către poliție în timpul detenției sale și investigația ineficientă care a urmat. Deși Guvernul a invocat că prin decizia Curții Supreme de Justiție din 9 aprilie 2013 fusese deja recunoscută în mod expres încălcarea Articolului 3 din Convenție în privința reclamantului, acesta pierzându-și astfel statutul de victimă, Curtea a notat că, pe lângă constatarea unei încălcări a Articolului 3 din Convenție și acordarea posibilității de a solicita despăgubiri în această privință, autoritățile naționale mai au obligația de a investiga orice maltratare invocată. În cazul reclamantului, o astfel de investigație nu a avut loc, din moment ce la 17 mai 2007 procurorul a refuzat să inițieze urmărirea penală. Deși Curtea Supremă de Justiție a constatat că reclamantul fusese maltratat, la 26 octombrie 2011 procuratura a decis să înceteze procesul penal. În plus, procuratura nu a inițiat o investigație nici în urma deciziei irevocabile a Curții Supreme de Justiție din 9 aprilie 2013, care confirma aplicarea relelor tratamente. Astfel, Curtea a rămas frapată de inacțiunile autorităților și eșecul acestora de a încerca să elucideze în mod efectiv evenimentele care au determinat maltratarea reclamantului, concluzionând că un astfel de comportament a constituit o desconsiderare vădită a obligațiilor acestora prevăzute de către Convenție. Prin urmare, reclamantul continuă să fie o victimă a încălcării Articolului 3 din Convenție, fiind constatată și o încălcare sub aspect material și procedural a Articolului 3 din Convenție în privința reclamantului.

În consecință, Curtea a acordat reclamantului suma de 40.000 de euro pentru prejudiciul moral și 1.500 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.