Autor: av. Oleg Efrim, Managing Partner ”Efrim, Roșca și Asociații”

Adnotare realizată pentru  animus.md

Introducere

“…There was no subject more worthy of contemplation, stranger and more difficult in the whole civil law than the law of unjust enrichment”[1].  Această afirmație a fost făcută circa 450 ani în urmă de unul din cei mai de vază reprezentanți ai școlii de drept umaniste, juristul  francez  François Douaren.  În opinia lui Martin J. Schermaier, puţin s-a schimbat de-a lungul timpului în acest domeniu, ceea ce se confirmă prin calificativele cu care caracterizează instituția iluștrii juriști - contemporani de-ai  noștri[2]. Normele privind îmbogățirea fără justă cauză se regăsesc, într-o formă sau alta, în legislațiile practic ale tuturor țărilor lumii. În pofida unui număr impunător de cercetări și publicații la subiect (în special în țările Uniunii Europeane, Marea Britanie şi SUA), instituția îmbogățirii fără justă cauză rămâne a fi una din cele mai interesante și captivante domenii ale dreptului privat, atât pentru mediul academic, cât și pentru practicieni. Doctrina îmbogățirii fără justă cauză a pătruns adânc în întregul corp al dreptului privat, importanţa ei fiind  într-o creştere constantă. Alături de contract şi de delict, îmbogăţirea fără justă cauză este recunoscută drept o importantă sursă autonomă generatoare de obligaţii civile. Afirmaţia este valabilă şi pentru dreptul civil moldovenesc. Doar că, spre deosebire de ţările occidentale, tematica îmbogăţirii fără justă cauză nu a fost un subiect de preocupare pentru cercetătorii din domeniul dreptului privat.

Echitatea: fundamentul principiului neadmiterii îmbogăţirii nejustificate  

Aristotel indică deasupra legilor un reper valoric specific pentru dreptul pozitiv, un fel de justiţie absolută care le guvernează şi pe ele, anume echitatea. Ea este sursa şi „îndreptarul” lor, legea nescrisă pe care legile scrise o conţin în mod imperfect şi pe care o dezvoltă[3]. Aşa cum remarcă M. Djiuvara[4], unul dintre elementele logice ale justiţiei este echitatea, care promovează ideile de echilibru, proporţie, siguranţă şi ordine în ultimă instanţă.

Echitatea reprezintă etalonul indiscutabil al dreptului. Aplicarea dreptului este centrată pe principiul echităţii, urmărind diminuarea decalajului dintre „ceea ce este” şi „ceea ce trebuie să fie”  sau „împingerea răului spre ideal”, or numai aşa se va putea „tinde la armonia societăţii, la coordonarea comportamentelor, astfel încât drepturile, libertăţile şi obligaţiile să fie realizate ca expresie a echilibrului necesar şi just dintre individ şi societate”[5].

După conceptul aristotelic despre justiţie, iustitia commutativa se referă la relaţiile dintre particulari. Esențial pentru iustiția commutativa este  egalitatea, stabilirea unei reciprocităţi, de a da fiecărui o valoare echivalentă valorii pe care a prestat-o. Ea se bazează pe un respect fundamental pentru drepturile fiecăruia. Principiul neadmiterii îmbogăţirii fără justă cauză porneşte de la celebra formulare a  lui Pomponiu[6] „Jure naturae aequum est neminem cum alteris detrimento et iniuria fieri locupletiorem” -  „Potrivit dreptului natural este echitabil ca nimeni să nu devină mai bogat în dauna altuia şi pe nedrept”. Această frumoasă regulă este într-o concordanță perfectă cu definiţia justiţiei (dreptăţii) oferită de Ulpian „Iustitia est constants et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi[7]”, care indică asupra dreptului unei persoane de a avea şi folosi, sau de a cere pentru a primi ceea ce i se cuvine[8].  

Interdicţia de a te îmbogăţi pe seama altuia pe nedrept este considerată inechitabilă, deci contrară dreptului natural. Prin această prismă, îmbogăţirea fără justă cauză poate fi caracterizată ca un principiu de echitate aşa cum o vedea Aristotel[9].  Simplul fapt că o persoană deţine ceva ce nu-i aparţine lui, dar altcuiva, încalcă principiul iustitia commutativa. Prin urmare, prohibirea îmbogăţirii fără justă cauză reprezintă una din căile de implementare a principiului suum cuique tribuiere, or se justifică prin imperativul de a atribui fiecăruia ce-i aparţine.

 Regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză sunt chemate să restabilească echilibrul, atunci când balanţa intereselor participanţilor la diversele raporturi patrimoniale sunt încălcate. Pentru ca dreptul pozitiv să corespundă principiului echităţii, se cere reglementarea unor construcţii juridice speciale, care ar permite corectarea echilibrului economic în situaţiile când, după cum afirma Kohler „în anumite cazuri, dreptul oferă soluţii inechitabile şi necesită autocorectare”[10]. 

Romanii au sesizat caracterul anormal al îmbogăţirii pe nedrept, sancţionând-o cu acţiuni „în repetiţiune” denumite condictiones, prin care se cere restituirea valorii cu care se îmbogăţise injust pârâtul. La baza acestor acţiuni, care reprezintă începuturile acelor construcţii corective menţionate de Kohler, după cum se vede din formula lui Pomponiu, sunt puse aequitas şi ius naturale. După cum afirmă ilustrul jurist roman Istrate Micescu „Istoria condicţiunilor în dreptul roman reprezintă unul din capitolele cele mai instructive din istoria dreptului. Din evoluţia acestor acţiuni....şi orientarea lor (condicţiilor – n.a.) după sugestiile echităţii, fac din acest mecanism procedural un instrument de perfecţionare a dreptului şi de adaptare a lui la aspiraţiile echităţii”.[11] Kohler, la rândul său, susţine că „teoria îmbogăţirii fără temei, ghidată de măreaţa idee că cel care s-a îmbogăţit pe nedrept este ţinut să restituie îmbogăţirea, reprezintă una din cele mai grandioase invenţii ale dreptului roman. Doar în aceste condiţii, sistemul de drept poate fi considerat închegat, iar dreptul obţine protecţie împotriva propriei inechităţi”[12]. Deşi e contestat caracterul de principiu general prohibator al îmbogăţirii pe nedrept în dreptul roman[13], regulile instituite de romani sunt recunoscute drept fundament al instituţiilor contemporane de îmbogăţire fără just temei.

Îmbogățirea nejustificată în Codul civil modernizat

Codul civil modernizat a preluat practic în întregime textul modelului unitar de reglementare a instituției îmbogățirii nejustificate, așa cum a fost elaborat în Principles of European Law (PEL Unj.Enr.) și expus în Draft Common Frame of Reference (DCFR). Autorii textului menționează șapte caracteristici fundamentale a propunerii lor[14], care se referă implicit și la normele privind îmbogățirea nejustificată preluate în Codul civil al Republicii Moldova.

• Pornind de la diversitatea abordărilor instituției în țările membre a Uniunii Europene, regulile se bazează pe o conceptualizare largă a instituției îmbogățirii nejustificate; 
• O altă decizie fundamentală se referă la prevederea că restituirea prestațiilor oferite în temeiul unui contract nul sau anulat se face în temeiul normelor cu privire la îmbogățirea nejustificată, renunțând la alte instituții de drept (ex. autorii legii de modernizarea au renunțat la restituirea prestațiilor conform regulilor restitutio in integrum);
• Regulile marchează o linie clară între restituirea prestațiilor făcute în temeiul contractelor nule sau anulate și a prestațiilor făcute în cadrul contractelor rezolvite pentru neexecutare, care se restituie conform regulilor cu privire la contracte. Aceasta este a treia decizie fundamentală;
• Regulile cu privire la îmbogățirea nejustificată sunt concepute ca parte a dreptului obligațiilor, ceea ce înseamnă că regulile cu privire la obligații sunt aplicabile și îmbogățirii nejustificate;
• Cerința de restituire în baza normelor cu privire la îmbogățire nejustificată poate funcționa împreună cu (sau suplimentar la) o solicitare de restituire fundamentată pe normele cu privire la proprietate;    
• Normele cu privire la  îmbogățire nejustificată pornesc de la o regulă generală (care interzic îmbogățirea nejustificată). Elementele particulare ale regulii generale sunt interpretate după reguli foarte clare, care permit să se înțeleagă semnificația precisă a lor.   
• Prevederile cu privire la îmbogățirea nejustificată nu se aplică conform principiului subsidiarității. Există o concurență liberă a diferitor pretenții de restituire (bazate pe dreptul de proprietate, pe normele cu privire la contracte, pe delict și alte temeiuri legale) și o regulă care soluționează această concurență.

În continuare, vă propunem un text de adnotare la prevederile cu privire la îmbogățirea nejustificată din Codul civil al Republicii Moldova după modernizare, profund inspirat din PEL Unj.Enr și DCFR și scris pentru proiectul academic de adnotare a Codului civil, animus.md

ADNOTARE

Capitolul XXXII
ÎMBOGĂȚIREA NEJUSTIFICATĂ
Secțiunea 1
Dispoziții generale

Articolul 1979. Îmbogățirea nejustificată

(1) Dacă o persoană obține o îmbogățire nejustificată (persoană îmbogățită) care se atribuie la dezavantajul suferit de o altă persoană (persoană dezavantajată), ea este obligată față de persoana dezavantajată să restituie îmbogățirea.

(2) Prevederile alin.(1) se aplică doar în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol.

Originea reglementării: Art. VII. – 1:101 DCFR

I. Definire și scopul normelor

1. Principiul conform căruia nimeni nu trebuie să se îmbogățească pe seama altuia este unul care domină ansamblul vieții sociale și vine la noi din străfundurile istoriei. Alături de dreptul delictelor, normele cu privire la îmbogățirea nejustificată sunt chemate să implementeze preceptul de „suum quique tribuere“ (de o oferi fiecărui ce este al său). Remediul îmbogățirii nejustificate asigură restituirea sporului în patrimoniul unei persoane, atunci când această nu este îndreptățită să dobândească, și beneficiul îi revine de drept altei persoane.

2. Alături de contract și delict, îmbogățirea nejustificată reprezintă o sursă autonomă de obligații. Normele cu privire la îmbogățire nejustificată au drept scop să asigure restabilirea echilibrului patrimonial, or nimeni nu se poate îmbogăți în detrimentul altuia fără a avea un temei legal. În condițiile legii, cel îmbogățit este obligat să restituie sau să plătească echivalentul în bani a îmbogățirii celui pe seama cui s-a realizat această îmbogățire nejustificată.

II. Regula generală

3. Alin.1 instituie regula abstractă care interzice îmbogățirea nejustificată. Regula generală conține o normă de bază, comprehensivă, care înglobează toate obligațiile ce se nasc din raportul de îmbogățire nejustificată.  Este formulată similar art. 1998, care stabilește temeiurile generale de naștere a răspunderii delictuale, înainte de a reglementa cazuri particulare de răspundere pentru diferite delicte/categorii de delicte concrete. 

4. Regula generală este formulată în termeni largi, astfel încât se referă la toate cazurile de îmbogățire, indiferent de modul în care s-a realizat: fie că este rezultatul prestației făcute pentru executarea unui contract nul, fie că este o plată nedatorată, fie că este rezultatul folosirii proprietății altei persoane sau a fost obținută în alt mod.

III. Operează doar în conformitate cu celelalte dispoziții ale capitolului

5. Alin.2 prescrie în termeni clari că regula generală formulată la alin.1 nu poate fi aplicată izolat de celelalte dispoziții ale capitolului. Sensul regulii generale trebuie desprins din normele ce urmează după ea și care sunt chemate să concretizeze, să precizeze, dar și să determine modul concret de aplicare a ei. Normele care urmează după cele care instituie regula generală definesc sau amplifică importante elemente ale regulii de bază, cum ar „Nejustificat“, „Îmbogățire“, „Dezavantaj“ și „Atribuit“.

IV. Elementele regulii generale

6. Regula de bază scoate în evidență elementele care trebuie întrunite pentru a ne regăsi în prezența raportului obligațional de îmbogățire nejustificată. 

(i) În primul rând, trebuie să existe un debitor al obligației de restituire (persoana îmbogățită) și un creditor (persoana dezavantajată). Conform regulii, există două părți, dintre care una a realizat o îmbogățire nejustificată, iar cealaltă a suferit un dezavantaj. Efectul regulii rezidă în a genera un raport obligațional, în cadrul cărei persoana îmbogățită să datoreze restituirea îmbogățirii, iar persoana dezavantajată - să fie îndreptățită să pretindă această restituire. Nu contează dacă între părți a existat sau nu un raport obligațional (contractual sau de altă natură) până la realizarea îmbogățirii. Astfel, creditorul va putea pretinde restituirea îmbogățirii, indiferent dacă ea rezultă dintr-un contract declarat nul, dacă plata a fost făcută din greșeală unei persoane, în lipsa oricărei obligații de a plăti, dacă bunul a fost folosit în lipsa unui contract sau dacă plata datorată a fost achitată repetat.  Similar, nu contează dacă îmbogățirea realizată este conferită direct de creditor debitorului, sau dacă este mediată prin transfer din partea unui terț. 

Ilustrația 1: A datorează lui B plata prețului dintr-un contract de vânzare-cumpărare. Fără a comunica lui A, B cesionează creanța deținută lui C. După cesiune,  A transferă în contul de card bancar a lui B prețul datorat. Conform art.831 Cod civil plata făcută de A este opozabilă lui C. B realizează o îmbogățire (debitor) în  dezavantajul lui C (creditor) drept urmare a prestației făcute de A.   

În calitate de creditor și debitor pot fi în egală măsură persoane fizice și juridice. Raportul juridic de îmbogățire nejustificată se naște indiferent de existența capacității depline de exercițiu. 

(ii) Persoana îmbogățită trebuie să obțină anumite avantaje. ”Îmbogățirea” realizată trebuie să fie evaluabilă în bani, fie că avantajul constă în ceva care se adaugă la activul patrimonial, fie că activul patrimonial nu se reduce, deși în mod normal ar trebui să sufere o diminuare. Termenul ”obține”, din regula generală, urmează a fi interpretat neutru, în sensul care indică că ”ceva a fost dobândit”, ”a ajuns la”. Acest termen, chiar dacă nu exclude acceptarea deliberată de către îmbogățit a avantajului, nu cere în mod obligator un comportament activ. În așa mod, intrarea unei sume de bani în contul bancar, se va considera îmbogățire ”obținută” și în cazul unui transfer solicitat repetat, cât și în cazul în care suma a fost transferată de plătitor în lipsa unei cereri de plată. Modul în care s-a realizat îmbogățirea, și în mod special faptul dacă a consimțit sau nu la îmbogățire, va conta pentru determinarea cuantumului restituirii, în cazul îmbogățirii netransferabile - art.1991, alin.(2). Se cere de scos în evidență că regula generală nu cere ca acțiunile care au dus la obținerea avantajului să fie făcute din greșeală sau să fie ilicite. Pentru calificarea avantajului ca îmbogățire, care urmează a fi restituită, trebuie ca îmbogățirea să fie calificată drept ”nejustificată”. Sigur, în cazul în care avantajul este obținut urmare a acțiunilor ilicite, aceasta va influența posibilitatea calificării îmbogățirii drept nejustificate, determinarea posibilității restituirii și al cuantumului, dar și a regulilor după care se va realiza restituirea/recuperarea (Art. 1980, alin.(2) și (3); Art.1983 Consimțământul sau executarea în mod liber; Art.1989 Atribuirea rezultată din fapta terțului; Art.1996 Ilegalitatea; Art.1980)

(iii) Aceste avantaje patrimoniale urmează să fie nejustificate. Condițiile necesare pentru ca o îmbogățire să fie considerată nejustificată sunt prevăzute în art. 1981-1983. 

(iv) Avantajul patrimonial obținut de persoana îmbogățită urmează să fie atribuit la „Îmbogățire“ (art.1984). 

(v) Creditorul obligației trebuie să sufere un „Dezavantaj“, care se determină conform art.1985. 

(vi) Dezavantajul suferit de creditorul obligației trebuie să fie atribuit la ”Îmbogățirea debitorului”. Acest raport de cauzalitate se determină după regulile stabilite în Secțiunea a 4-a.

VII. Conținutul obligației

7. Odată fiind întrunite elementele regulii generale, debitorul obligației este ținut „să restituie îmbogățirea“. Maniera în care se va realiza restituirea este determinată de dispozițiile legale ulterioare.  Pentru determinarea conținutului obligației de îmbogățire nejustificată (se face conform regulilor de la Secțiunea a 5-a), urmează de trecut testul dacă debitorul obligației poate pretinde diminuarea îmbogățirii sau poate folosi un alt mijloc juridic de apărare, prevăzut de normele de la Secțiunea a 6-a.

Va urma...