Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Golub v. Republica Moldova și Rusia. Cererea se referă la îndeplinirea de către reclamant a serviciului militar obligatoriu în ”republica moldovenească nistreană” (”rmn”), care ar fi constituit muncă forțată și i-ar fi încălcat dreptul său la libertate și siguranță, precum și libertatea sa de circulație.

Potrivit circumstanțelor cauzei, în luna septembrie 2011 reclamantul a fost recrutat pentru îndeplinirea serviciului militar în ”rmn”. Fiind singura persoană care avea grijă de mama lui, care era o persoană cu dizabilități, reclamantul avea posibilitatea să amâne mobilizarea sa. Totuși, el și mama lui au optat pentru înscrierea sa într-o instituție de educație militară în ”rmn”, ceea ce i-ar fi permis să obțină o diplomă, iar perioada studiilor era echivalată cu îndeplinirea serviciului militar. În calitate de cadet, reclamantul și-a predat pașaportul, fiindu-i emis un certificat de recrut. Lui nu i s-a permis să părăsească sediul instituției militare fără autorizarea comandantului.

În luna noiembrie 2011 reclamantul a părăsit de câteva ori instituția, fapt pentru care el a fost sancționat disciplinar, fiind izolat în perioada 17-24 noiembrie 2011 în comandamentul militar din Tiraspol. La sfârșitul lunii decembrie 2011 reclamantul a fost exmatriculat din instituția militară, fiind transferat către ”unitatea militară” din Dubăsari pentru a finaliza serviciul militar obligatoriu. La 25 decembrie 2012 reclamantului i s-a permis să părăsească unitatea militară. Deoarece el a revenit la unitate cu o întârziere de câteva ore față de perioada care îi fusese acordată în acest sens, el a fost sancționat în mod neoficial. Deoarece el refuzase să execute această sancțiune, el a fost izolat în carcera unității. În februarie 2012 cererea reclamantului de a înceta serviciul militar înainte de termen a fost acceptată și a părăsit unitatea militară.

Cu privire la jurisdicția statelor reclamate, Curtea a reiterat principiile generale menționate în cauzele Ilașcu și alții, Catan și alții și Mozer, în legătură cu evenimentele produse în raioanele de est ale Republicii Moldova, concluzionând că atât Republica Moldova, cât și Federația Rusă își exercitau jurisdicția în prezenta cauză.

 

Deși ambele guverne reclamate au invocat neepuizarea remediilor naționale disponibile în fața instanțelor judecătorești din Republica Moldova, Curtea a respins aceste obiecții, făcând referire la jurisprudența sa anterioară la acest capitol și având în vedere lipsa unor argumente noi care ar determina adoptarea unei concluzii diferite în prezenta cauză.

Cu referire la pretinsa încălcare a Articolului 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, Curtea a susținut argumentul Guvernului Republicii Moldova, potrivit căruia reclamantul a decis în mod voluntar să se înroleze în instituția de educație militară, chiar dacă putea amâna recrutarea sa, având în vedere starea sănătății mamei sale și faptul că el era singura persoană care o îngrijea. Astfel, Curtea a respins acest capăt de cerere, ca fiind nefondat.

Cu referire la pretinsa încălcare a Articolului 5 din Convenție, Curtea a reținut că prevederea respectivă se aplica doar perioadelor cuprinse între 17 și 24 noiembrie 2011 și, respectiv, între 26 decembrie 2011 și 9 ianuarie 2012, și nu puteau fi considerate a fi o situație continuă. Curtea a notat că cererea reclamantului la Curte a fost depusă la 18 iulie 2012, după mai mult de șase luni de la eliberarea reclamantului din detenție. Astfel, ea a respins acest capăt de plângere, ca fiind depus tardiv.

În continuare, examinând capătul de cerere bazat pe Articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, Curtea a notat că pașaportul reclamantului fusese predat și că libertatea sa de circulație în afara sediului instituției militare și al unității militare era strict monitorizată. În special, în lipsa unei autorizații corespunzătoare, orice deplasare în afara acestor spații era considerată a fi o abatere care se sancționa disciplinar cu detenție. Curtea a reiterat că Articolul 2 din Protocolul nr. 4 nu făcea nicio distincție între persoane civile și membri ai forțelor armate. Chiar dacă drepturile personalului militar pot fi, în anumite circumstanțe, restricționate într-o măsură mai mare decât cea permisă în cazul civililor, o astfel de restricție trebuie să poată îndeplini funcția sa protectivă.

Curtea a reținut că libertatea de circulație a reclamantului a fost restricționată în urma predării pașaportului său și a stabilirii interdicției de a părăsi instituția militară și, ulterior, unitatea militară din regiunea transnistreană, fără o autorizare corespunzătoare. Aceste măsuri fuseseră aplicabile pe o perioadă care depășea șase luni. Stabilind existența unei ingerințe în Articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, Curtea a notat că măsurile respective nu fuseseră prevăzute de legislația Republicii Moldova. Ținând cont de jurisprudența sa anterioară, potrivit căreia nicio autoritate ”rmn” nu putea dispune arestarea legală a unei persoane, ea a concluzionat că și în prezenta cauză limitarea libertății de circulație a reclamantului nu avusese o bază legală, contrar Articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

În continuare, Curtea a reiterat obligațiile pozitive ale Republicii Moldova de a întreprinde măsuri corespunzătoare și suficiente pentru a asigura drepturile reclamanților din regiunea transnistreană. Curtea a notat că, în perioada relevantă, Republica Moldova a luat toate măsurile posibile pentru a restabili controlul în regiunea transnistreană, iar părțile nu au prezentat probe care ar demonstra un schimb de poziții cu privire la problema respectivă. Referitor la cea de-a doua parte a obligațiilor pozitive, id est de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului prevăzute de Convenție, Curtea a notat că autoritățile moldovenești nu avuseseră niciun mijloc real de a garanta libertatea de circulație a reclamantului pe teritoriul ”rmn” și că ele nu puteau investiga în mod efectiv acuzațiile reclamantului cu privire la privarea sa ilegală de libertate.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că Republica Moldova nu a eșuat să-și îndeplinească obligațiile sale pozitive în privința reclamantului. Totodată, Curtea a stabilit responsabilitatea Federației Ruse pentru încălcarea constatată în prezenta cauză, făcând referire la controlul efectiv exercitat în ”rmn” în perioada relevantă și sprijinul militar, economic și politic continuu acordat structurilor din regiune, constatând, astfel, o încălcare a Articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție de către Guvernul rus. Din aceleași motive, Curtea a constat și o încălcare de către Federația Rusă a Articolului 13 coroborat cu Articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, notând că reclamantul nu avusese un remediu efectiv în privința plângerii sale cu privire la limitarea libertății sale de circulație.

Curtea a acordat reclamantului 6.500 de euro pentru prejudiciul moral și 2.100 de euro pentru costuri și cheltuieli, sume care trebuie achitate de către Federația Rusă.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.