Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Felix Guțu v. Republica Moldova.

În conformitate cu circumstanțele cauzei, reclamantul a fost învinuit de delapidarea patrimoniului unei întreprinderi de stat pe motiv că ar fi prezentat o factură falsă în care ar fi indicat o sumă dublă a valorii costului serviciilor hoteliere utilizate în cadrul unei deplasări de serviciu. La 2 decembrie 2003 procurorul a emis o ordonanță de încetare a urmăririi penale, considerând că nu au fost întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni, deoarece suma indicată în factură nu depășea limita maximă a bugetului alocat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare, iar reclamantul solicitase deducerea cheltuielilor nejustificate din contul salariului său. La 23 martie 2005 ordonanța de încetare a urmăririi penale în privința reclamantului a fost anulată, fiind dispusă efectuarea unei investigații suplimentare. Astfel, reclamantul a fost recunoscut oficial în calitate de bănuit în comiterea infracțiunii de delapidare, însă urmărirea penală a fost încetată, deoarece faptele incriminate cădeau sub incidența prevederilor Legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004. La 18 august 2005 reclamantul a fost concediat din cadrul întreprinderii de stat.

Ulterior, reclamantul a contestat în instanța de judecată ordinul cu privire la concedierea sa. La 30 august 2006, în rezultatul procedurilor judiciare inițiate, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la concedierea reclamantului.

În cele din urmă, la 19 octombrie 2012 a fost emisă o ordonanță de încetare a urmăririi penale în privința reclamantului, care a solicitat revizuirea procesului civil cu privire la concedierea sa. Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantului, ca fiind inadmisibilă.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții, în baza Articolului 6 § 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de faptul că instanțele naționale, în deciziile lor cu privire la concedierea sa, au condus la încălcarea principiului prezumției nevinovăției.

În privința admisibilității, Guvernul a invitat Curtea să respingă cererea ca fiind inadmisibilă, pentru că reclamantul ar fi omis să furnizeze anumite informații esențiale pentru examinarea cauzei. Totuși, Curtea a declarat cererea admisibilă.

În fond, reclamantul a indicat că instanțele naționale care examinaseră acțiunea împotriva ordinului de concediere s-au referit inclusiv la chestiunea cu privire la vinovăția sa în raport cu infracțiunea incriminată, fapt care i-ar fi încălcat dreptul de a fi prezumat nevinovat. Astfel, Curtea a constatat că, de fapt, Curtea Supremă de Justiție considerase, în decizia sa din 30 august 2006, că cererea de amnistie înaintată de către reclamant a constituit o recunoaștere a vinovăției. În acest sens, Curtea a indicat că nici dispozițiile Legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004, nici dispozițiile Codului penal sau ale Codului de procedură penală nu prevăd în mod expres recunoașterea prealabilă a vinovăției ca fiind una dintre condițiile pentru aplicarea amnistiei. De asemenea, dispozițiile indicate nu prevăd faptul că acceptarea de către un bănuit a aplicării amnistiei în privința sa constituie o recunoaștere a vinovăției. În consecință, Curtea a considerat că nu a existat în acest caz o renunțare conștientă a reclamantului la dreptul său de a fi prezumat nevinovat și de a nu contribui la propria incriminare.

În privința deciziilor emise de către instanțele naționale, Curtea a observat că reclamantul a fost demis pentru săvârşirea la locul de muncă a unei sustrageri stabilite prin hotărârea instanţei de judecată sau a organului de competenţa căruia ţine aplicarea sancţiunilor administrative. Deci, faptul că instanțele naționale au confirmat acest temei de concediere constituie o declarație fără echivoc a faptului că reclamantul ar fi fost vinovat de comiterea infracțiunii incriminate, în ciuda încetării procedurilor penale împotriva sa.

În consecință, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 2 din Convenție și a dispus acordarea sumelor de 3.600 de euro pentru prejudicial material, 3.600 de euro pentru prejudicial moral și 45 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.