Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Consocivil S.A. v. Republica Moldova. Potrivit circumstanțelor cauzei, la 3 iulie 1987 și 1 iulie 1993, Consiliul municipal Chișinău (CMC) i-a transmis Universității de Stat de Educație Fizică și Sport (USEFS) în administrare economică un teren de 1.770 metri pătrați pentru construcții, CMC rămânând proprietar de drept.

Printr-un contract din 20 iunie 2000, USEFS a dat acel teren în locațiune societății F., care trebuia să construiască un complex de tenis de 1.045 m2, o parcare de 505 m2 şi un vestiar de 218 m2. Contractul încheiat pe o perioadă de douăzeci de ani prevedea că lucrările trebuiau efectuate din contul companiei F., iar suma investită în acest sens urma să fie dedusă din chirie. De asemenea, contractul prevedea că bunul nu putea fi dat în sublocațiune fără acordul USEFS.

Din materialele dosarului reiese că în decembrie 2001 USEFS, în calitate de beneficiar, și societatea F., în calitate de antreprenor, au semnat un proces-verbal de recepție finală a complexului de tenis și a parcării auto.

Înregistrarea dreptului de proprietate al societății reclamante asupra complexul sportiv

La 30 octombrie 2000 USEFS și-a dat consimțământul ca Primăria municipiului Chișinău să dea în locațiune 280 m2 din teren către societatea reclamantă, care urma să finalizeze construcția vestiarului.

La 25 ianuarie 2001 Primăria municipiului Chișinău a decis să transmită în locațiune acel teren societății reclamante. Decizia prevedea că lucrările urmau să aibă loc în conformitate cu certificatul de urbanism nr. 975 din 5 iulie 2000 și cu autorizația de construcție nr. 142/00 din 28 iulie 2000.

La 5 februarie 2001 societatea reclamantă a încheiat cu Primăria municipal Chișinău un contract de locațiune, potrivit căruia ea trebuia să construiască un vestiar și să-l folosească.

La 3 martie 2003 Primăria municipiului Chișinău și societatea reclamantă au semnat un proces-verbal de recepție finală a lucrărilor efectuate la vestiar. În respectivul proces-verbal, acesta a fost denumit ”complex sportiv”, denumire care a fost utilizată ulterior în toate documentele.

La 31 martie 2003, în baza procesului-verbal de recepție finală și a contractului de locațiune din 5 februarie 2001, societatea reclamantă a înregistrat dreptul său de proprietate asupra complexul sportiv în Registrul bunurilor imobile.

Transmiterea terenului în sublocațiune

Printr-un contract din 30 octombrie 2002, societatea F. a transmis în beneficiul societății reclamante terenul în întregime.

În baza contractului menționat, societatea reclamantă a obținut un certificat de planificare și un certificat de urbanism privind autorizarea construirii unui acoperiș și a unui depozit pe complexul de tenis. Potrivit materialelor cauzei, un certificat de urbanism care conține același număr și aceeași dată cu cel obținut de societatea solicitantă a fost emis de către primărie către USEFS.

La o dată care nu este specificată, USEFS a solicitat rezilierea contractului de închiriere încheiat cu societatea F. și evacuarea acesteia.

Prin decizia din 27 octombrie 2004, Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău a admis acțiunea USEFS, a dispus rezilierea contractului de închiriere din 20 iunie 2000, pe motiv că societatea F. ar fi închiriat bunul cu încălcarea prevederilor contractuale, și a dispus evacuarea acesteia. La 27 octombrie 2005, Curtea Supremă de Justiție a menținut această decizie.

Prin decizia din 20 mai 2005, Curtea de Apel Chișinău, sesizată de către USEFS, a anulat certificatul de urbanism și autorizația de construcție eliberată societății reclamante pentru construcția acoperișului și a depozitului de pe complexul de tenis, constatând că acestea fuseseră obținute în mod ilegal. Prin aceeași decizie, ea a recunoscut valabilitatea certificatului de urbanism eliberat USEFS. La 20 iulie 2005 Curtea Supremă de Justiție a menținut această decizie.

Evacuarea societății reclamante

La 31 martie 2006 executorul judecătoresc a inițiat procedura de executare a deciziei din 27 octombrie 2005 cu privire la evacuarea societății F. La 5 aprilie 2006, constatând că spațiile erau ocupate de societatea reclamantă, acesta a dispus suspendarea procedurii de executare.

La 14 aprilie 2006 executorul judecătoresc a reluat procedura de executare și a dispus evacuarea societății reclamante din complexul sportiv și de pe cortul de tenis, a pus sub sechestru toate bunurile care se aflau în interiorul vestiarului și a evacuat spațiile societății reclamante.

La 22 mai 2006 societatea reclamantă a contestat acțiunile executorului judecătoresc, susținând că evacuarea sa se produsese fără vreun temei legal și că ea nu fusese implicată nici în litigiul care a dat naștere deciziei din 27 octombrie 2005, nici în procedura de executare respectivă.

La 2 octombrie 2006 Judecătoria Buiucani a respins acțiunea societății reclamante, constatând că contractul de locațiune încheiat dintre USEFS și societatea F. și contractul de sublocațiune încheiat între compania F. și societatea reclamantă fusese reziliat și că niciun alt document care să confirme dreptul de proprietate al societății reclamante nu fusese prezentat. Instanța de judecată nu s-a referit la argumentul invocat de societatea reclamantă cu privire la dreptul său de proprietate asupra complexului sportiv.

La 28 noiembrie 2006 Curtea de Apel Chișinău a respins apelul societății reclamante fără a se pronunța asupra argumentelor invocate.

Radierea din registrul cadastral a dreptului de proprietate al societății reclamante

La 21 septembrie 2006 USEFS a cerut radierea din registrul cadastral a dreptului de proprietate a societății reclamante asupra vestiarului. La 26 mai 2008 Curtea de apel Chișinău a menținut acțiunea şi a radiat dreptul de proprietate al societății reclamante din cadastru, constatând că anularea certificatului de urbanism şi a autorizării de construcție, prin decizia CSJ din 20 iulie 2005, a condus la ilegalitatea tuturor acțiunilor întreprinse de către societatea reclamantă în vederea dobândirii bunului litigios. La 15 octombrie 2008 CSJ a menținut această hotărâre.

Invocând caracterul arbitrar al hotărârilor instanțelor judecătorești naționale în privința sa, societatea reclamantă s-a plâns de încălcarea prevederilor Articolului 6 § 1 din Convenție. În contextul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ea a susținut că a fost victima unei ingerințe nejustificate în dreptul său la respectarea proprietății sale. În cele din urmă, ea s-a plâns că nu a beneficiat de un remediu național eficient în sensul Articolului 13 din Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, la 3 martie 2003, Primăria municipiului Chișinău și societatea reclamantă au semnat un proces-verbal de recepție finală în baza căruia societatea reclamantă și-a înregistrat dreptul de proprietate. De asemenea, Curtea a remarcat faptul că USEFS și-a depus acțiunea la 4 iunie 2007, id est după mai bine de patru ani, fără a cere repunerea în termen. De asemenea, a subliniat că, în fața Curții de Apel Chișinău și în fața Curții Supreme de Justiție, societatea reclamantă a expus în mod clar și precis excepția de prescripție a acțiunii.

Curtea a constat că excepția de prescripție a acțiunii a fost relevantă și decisivă. Dacă s-ar fi constatat că este întemeiată, acțiunea ar fi trebuit respinsă. Cu toate acestea, Curtea de Apel Chișinău și Curtea Supremă de Justiție nu s-au referit la acest aspect. În lipsa unui răspuns explicit din partea acestora, Curtea a fost în imposibilitate să identifice dacă instanțele pur și simplu au ignorat acest aspect al cererii sau, pe de altă parte, din ce motive ele au ales să respingă aceasta excepție cu privire la expirarea termenului de prescripție.

De asemenea, Curtea a reținut că instanțele naționale au anulat dreptul de proprietate al societății reclamante, în principal, pe motiv că acel drept ar fi fost înregistrat în baza unor documente care ulterior au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească. Nici Curtea de Apel Chișinău, nici Curtea Supremă de Justiție nu au examinat argumentul societății reclamante potrivit căruia respectivele documente se refereau la un alt bun. Curtea a reținut că instanțele naționale nu s-au pronunțat nici asupra argumentelor societății reclamante cu privire la procedura de evacuare. Ținând cont de aceste circumstanțe, Curtea a constatat că procedurile referitoare la anularea dreptului de proprietate al societății reclamante și a evacuării acesteia din complexul sportiv nu au fost echitabile și că, în consecință, a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea a acordat societății reclamante 2.000 euro pentru prejudiciul moral și 1.700 euro pentru costuri și cheltuieli.