Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Titan Total Group S.R.L. v. Republica Moldova. Compania reclamantă este o societate cu răspundere limitată înregistrată în România, cu sediul la București.

La 1 aprilie 2008, în baza unui acord de cesiune, companiei reclamante i-a fost cesionat dreptul de creanță asupra unei părți dintr-o datorie pe care o întreprindere de stat din Republica Moldova o avea față de o companie din România. În rezultatul cesiunii de creanță parțiale, compania reclamantă a solicitat înlocuirea creditorului în partea referitoare la datoria în mărime de 15 milioane de dolari. Prin hotărârile judecătorești din 3 noiembrie 2008 și 22 iunie 2010, cererea companiei reclamante a fost admisă.

La 18 noiembrie 2011 compania reclamantă a inițiat o acțiune în baza Legii nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești, invocând neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea sa.

Prin încheierea irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 9 octombrie 2013, acțiunea companiei reclamante a fost respinsă.

Invocând încălcarea Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, compania reclamantă s-a plâns, în principal, de neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa și de lipsa unui remediu efectiv în acest sens.

Cu referire la neexecutarea hotărârii judecătorești din 3 noiembrie 2008, Curtea a notat că titlul executoriu eliberat în favoarea companiei reclamante a fost ulterior anulat de către Curtea de Apel. Astfel, perioada de neexecutare care trebuie luată în considerare constituia aproximativ două luni.

Cu privire la executarea hotărârii judecătorești din 22 iunie 2010, Curtea a notat că în cadrul procesului judiciar inițiat în baza Legii nr. 87, instanțele de judecată au constatat că perioada de neexecutare care începuse să curgă de la data când hotărârea devenise executorie și până la data inițierii acțiunii în baza Legii nr. 87 constituia unsprezece luni, perioadă considerată de ele ca fiind una rezonabilă.

Curtea a reamintit constatarea sa, conform căreia remediul instituit prin Legea nr. 87 ar părea a fi unul ineficient, în ipoteza în care decizia de constatare a încălcării nu ar împiedica scurgerea unei noi perioade de neexecutare a hotărârii principale.

În prezenta cauză, un astfel de raționament nu este aplicabil, deoarece prima procedură inițiată de către compania reclamantă în baza Legii nr. 87 nu s-a finalizat cu o decizie de constatare a unei încălcări, nefiind constatată depășirea unui termen rezonabil pentru executare.

Curtea a notat că societatea reclamantă a eșuat să depună o nouă acțiune judiciară pentru a denunța perioada de neexecutare posterioară celei anterior examinate de către instanțele de judecată. Prin urmare, ea a considerat că trebuie să ia în considerare doar perioada de unsprezece luni de neexecutare a hotărârii din 22 iunie 2010.

Astfel, perioada totală de neexecutare care trebuie apreciată în baza Articolului 6 § 1 din Convenție constituie aproximativ treisprezece luni.

Curtea a notat că societatea reclamantă nu a invocat nici în fața instanțelor naționale, nici în fața Curții vreo circumstanță care ar fi impus o diligență particulară din partea autorităților în procedura litigioasă. Prin urmare, Curtea a considerat că perioada de neexecutare denunțată în prezenta cauză nu poate fi considerată una nerezonabilă și a constatat lipsa unei încălcări a Articolului 6 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu referire la încălcarea Articolului 13 din Convenție din cauza pretinsei durate excesive a procedurilor inițiate în baza Legii nr. 87, Curtea a notat că durata examinării cauzei de către trei grade de jurisdicție a constituit 18 luni. Ea a reiterat că, deși criteriile aplicabile duratei procedurilor în cazul remediilor compensatorii nu pot fi identice celor care se aplică pentru aprecierea duratei procedurilor ordinare, totuși, Statelor li se impune o diligență specială, astfel încât încălcarea să fie constatată și remediată într-un termen cât mai redus. În lipsa unor circumstanțe excepționale, acest termen nu trebuie să depășească doi ani și șase luni, inclusiv perioada de executare. În prezenta cauză, termenul respectiv nu a fost depășit, iar remediul nu poate fi considerat ineficient din cauza duratei sale excesive. Prin urmare, Curtea a constatat că nu a fost încălcat Articolul 13 din Convenție în prezenta cauză.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.