Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în interesul legii formulat de președintele Uniunii Avocaților, Emanoil Ploşniţa, privind conceptul escrocheriei. Decizia a fost pronunțată în luna decembrie 2020.

În cererea formulată de președintele UAM se menționa că, odată cu adoptarea Legii nr. 179 din 26.07.2018 privind modificarea dispoziției art. 190 alin. (1) Cod penal,  în jurisprudența CSJ au fost  formulate soluții divergente la examinarea cauzelor penale, situație care s-ar fi datorat modificării conceptului infracțiunii de escrocherie.

Președintele UAM a menționat că prin această lege, art. 190 alin. (1) din Codul penal a fost modificat, după cum urmează: „Escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin inducerea în eroare a unei sau a mai multor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în privința naturii, calităților substanțiale ale obiectului, părților (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, ori dacă încheierea acestuia este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean care a produs daune considerabile”. În varianta sa anterioară (de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2018 - 17 august 2018), escrocheria era definită ca „dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere”

În opinia președintelui UAM, la nivel național nu există o interpretare jurisprudențială unitară, accesibilă și evident previzibilă privind conceptul escrocheriei în contextul normei actuale de incriminare, ceea ce duce la încălcarea principiului lex praevia datorită aplicării prin analogie a legii penale (fiind promovat în continuare conceptul vechi al infracțiunii) la soluționarea cauzelor penale.

Președintele UAM a mai subliniat că din analiza jurisprudenței CSJ se deduce, că după data de 17.08.2018, la nivel național, există două categorii divergente în ceea ce ține soluționarea cauzelor penale de această categorie, fiind totodată influențate de conceptul infracțiunii de escrocherie și în esență, legat de faptul dacă prin adoptarea și punere în aplicare a legii noi, a fost sau nu schimbat conceptul enunțat. În recursul declarat s-a evidențiat că într-o primă orientare jurisprudențială, instanțele de judecată, inclusiv Curtea Supremă de Justiție, fie aplică legea veche în ceea ce privește incriminarea escrocheriei, fie că cauzele penale se pot soluționa prin combinarea vechilor stipulări ale legii precum și a celei noi (în redacția Legii nr. 179 din 26.07.2018, în vigoare din 17.08.2018). A doua orientare jurisprudențială are la bază un alt concept al escrocheriei, cel care este actual și corespunde redacției normei de incriminare în vigoare.

Examinând recursul în interesul legii, Plenul Colegiului Penal al CSJ a decis să-l respingă ca inadmisibil.

Potrivit judecătorilor, deși președintele UAM a invocat existența interpretării și aplicării divergente de către Colegiul penal al CSJ a dispozițiilor legale privind infracțiunea de escrocherie, analizând deciziile anexate la recursul declarat, Plenul a constatat că în primul rând aceasta se datorează diversității circumstanțelor specifice ale cauzelor penale examinate. În al doilea rând, soluționarea diferită a anumitor cauze penale exemplificate de către recurent, rezidă și din încadrarea juridică diferită de către organul de urmărire penală, o parte din infracțiunile de escrocherie fiind săvârșite în timpul acțiunii legii penale de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2018, în vigoare din 17 august 2018, o altă parte din infracțiunile de escrocherie în contextul cauzelor penale analizate de către autor fiind săvârșite sub egida Legii nr. 179 din 26.07.2018, în vigoare din 17.08.2018, conținând conceptul actual al escrocheriei în redacției normei de incriminare în vigoare.

Totodată, în practica Colegiului penal al CSJ deja s-au conturat soluții privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale privind infracțiunea de escrocherie. Plenul Colegiului penal a mai constatat că deciziile anexate la recursul în interesul legii nu conțin o problemă de interpretare a modalităților de săvârșire a infracțiunii de escrocherie, care ar genera necesitatea constatării faptului, că după adoptarea și punerea în aplicare a Legii nr. 179 din 26.07.2018 privind modificarea dispoziției art. 190 alin. (1) din Codul penal, au fost dezincriminate toate formele escrocheriei existente anterior, inclusiv escrocheria prin abuz de încredere, cu excepția faptei de inducere în eroare, inclusiv prin dol, care viciază consimțământul în cazul încheierii unui act juridic anulabil, care poate fi realizată în intervalul de timp ce se scurge de la începerea tratativelor și până la stabilirea acordului de voință.

Judecătorii mai menționează să, interpretările teoretice aduse în recursul în interesul legii cu referire la limitele de aplicare a modalităților normative de săvârșire a infracțiunii de escrocherie, cât și conținutul laturii obiective sau a obiectului juridic special al infracțiunii de escrocherie, nu se bazează pe concluzii divergente care ar fi fost sesizate de către recurent la analiza jurisprudenței CSJ rezultate din deciziile anexate la recursul dedus spre soluționare, ci reprezintă niște viziuni subiective referitor la interpretarea conținutului art. 190 alin. (1) Cod penal, în redacția Legii nr. 179 din 26.07.2018, în vigoare din 17.08.2018.

Din hotărârile prezentate de președintele UAM, rezultă, că la pronunțarea hotărârilor adoptate, instanțele judecătorești și-au bazat soluțiile adoptate pornind de la circumstanțele concrete ale cauzelor penale deduse judecății.

Având în vedere atribuțiile instanțelor judecătorești, ce țin de aprecierea circumstanțelor fiecărui caz în parte și aplicarea normelor de procedură penală, inclusiv hotărârilor Curții Constituționale și practicii CEDO, care sunt obligatorii, nu s-a constatat, la caz prezența unei practici neunitare, după cum a invocat recurentul.

În decizie se mai menționează că și Curtea Europeană a reținut că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, implicit aceasta se referă și la normele de drept penal.

”Funcția decizională, acordată instanțelor, servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea plana în privința interpretării normelor juridice. De altfel, în tradiția juridică a statelor părți la Convenție este consacrat că jurisprudența contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal.

Prin urmare, nu orice soluționare diferită, inclusiv, prin hotărâri irevocabile, a unor probleme de drept atrage promovarea recursului în interesul legii, deoarece aceasta poate să nu fie cauzată de neclaritatea legii. Or, o interpretare diferită, dată în mod izolat, prin hotărâri irevocabile, care contravin majorității hotărârilor pronunțate în materia respectivă, nu poate constitui temei pentru promovarea unui recurs în interesul legii.

Premisa declanșării mecanismului de unificare a practicii unitare, reprezentat de recursul în interesul legii, sub acest aspect, constă în existența unei practici judiciare neunitare, la momentul sesizării, de o consistență considerabilă, cu tendințe de perpetuare și acutizare, pe viitor, în lipsa intervenției instanței supreme, prin acest mijloc procedural, ceea ce, la caz, din contextul recursului nu se adeverește.

Totodată, deși legea nu subliniază expres acest lucru, problemele de drept ridicate în recurs trebuie să fie unele reale, care pun efectiv în dificultate organele judiciare cu privire la modul corect de interpretare. Este inadmisibil a se considera că o aplicare a legii în condițiile unor circumstanțe diferite, chiar prin una sau mai multe hotărâri judecătorești irevocabile, ar putea constitui temei de declarare a recursului în interesul legii, atunci când, de facto, nu există o problemă de interpretare unitară a unei prevederi legale”.

Astfel,  Plenul Colegiului Penal al CSJ a constatat că în cauză, nu au fost îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de norma procesual-penală, în materia recursului în interesul legii, fapt ce generează respingerea acestuia, ca inadmisibil.