Prevederile din Codul contravențional potrivit cărora exercitarea, în numele unui cult religios ori în nume propriu, a unor practici și ritualuri care contravin Legii privind libertatea de conștiință, de gândire și de religie se sancționează cu amendă de la 12 la 18 unități convenționale, vor fi excluse.

Potrivit autorilor unui proiect de lege, care prevede modificarea și completarea Codului contravențional, aceste prevederi vin în contradicție cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Hotărârea Mașaev c. Moldova Curtea europeană a constatat încălcarea art. 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca urmare a ingerinței în dreptul reclamantului la libertatea de religie, prin amenda aplicată acestuia în anul 2004, în baza Codului cu privire la contravențiile administrative, pentru practicarea, într-un local privat și împreună cu un grup de alți musulmani, a religiei islamice, care la acel moment nu era înregistrată în Republica Moldova.

Curtea europeană a notat că orice persoană care manifesta o religie nerecunoscută în conformitate cu Legea despre culte, în vigoare la acel moment, era în mod automat pasibilă de a fi sancționată în conformitate cu prevederile art. 200 alin. (3) din Codul cu privire la contravențiile administrative. Curtea a considerat că ingerința în dreptul la libertatea de religie, prevăzută la acel articol, nu corespundea unei necesități sociale stringente, nefiind, astfel, necesară într-o societate democratică. Curtea a constatat că sancționarea persoanelor fizice aparținând unui cult religios neînregistrat pentru că s-ar fi rugat sau și-ar fi manifestat într-un alt mod convingerile lor religioase a fost incompatibilă cu Convenția. Admiterea contrariului ar echivala cu excluderea convingerilor religioase minoritare care nu sunt în mod oficial înregistrate de către autoritățile naționale și, prin urmare, ar echivala cu recunoașterea faptului că Statul poate să dicteze ce trebuie să creadă o persoană.

Curtea a reiterat că, în modul garantat de către art. 9 din Convenție, libertatea de gândire, conștiință și religie este unul dintre fundamentele unei ”societăți democratice” în sensul Convenției. În timp ce libertatea religiei este, în primul rând, o chestiune de conștiință individuală, în același timp aceasta implică, inter alia, libertatea de ”a-și manifesta religia”, care, potrivit art. 9 din Convenție, nu este exercitabilă doar în cadrul unui colectiv, ”în public” și în cercul celor ai căror religie o împărtășește persoana, ci și ”în singurătate” și ”în privat”. Caracterul fundamental al drepturilor garantate de către art. 9 § 1 din Convenție este, de asemenea, reflectat în textul paragrafului care prevede limitările acestora. Spre deosebire de § 2 din articolele 8, 10 și 11 din Convenție, care cuprind toate drepturile menționate în primele paragrafe ale acestora, art. 9 din Convenție se referă doar la ”libertatea de a-și manifesta religia sau credința”. Într-un asemenea mod, se recunoaște că în societățile democratice, în care coexistă mai multe religii în cadrul aceleiași colectivități, poate fi necesară impunerea unor restricții acestei libertăți pentru a concilia interesele diverselor grupuri și de a asigura respectarea fiecărei credințe. În același timp, se accentuează importanța fundamentală a dreptului la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei, precum și faptul că Statul nu poate dicta ce să creadă o persoană și nu poate lua măsuri coercitive pentru a-l face să-și schimbe credințele. Potrivit jurisprudenței sale stabilite, Curtea lasă Statelor-părți la Convenție o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă este necesară o anumită ingerință și în ce măsură, dar care să fie în concordanță cu respectarea atât a legislației naționale pertinente, cât și a jurisprudenței Curții europene, sarcină căreia este de stabili dacă măsurile luate la nivel național sunt proporționale și justificate în principiu.

Curtea europeană a notat că – indiscutabil – sancțiunea aplicată reclamantului doar pentru că s-a rugat în incinta unui local privat a constituit o ingerință în dreptul său la libertatea religiei. Curtea europeană a putut să accepte că ingerința fusese prevăzută de lege (art. 200 § 3 din Codul cu privire la contravențiile administrative din 29 martie 1985, în vigoare la momentul evenimentelor) și urmărise scopul de a menține ordinea publică, însă autoritățile au trebuit să analizeze dacă ingerința era necesară într-o societate democratică. Curtea europeană a remarcat că orice persoană care practica o religie nerecunoscută de legea națională cu privire la culte este în mod automat pasibilă de a fi pedepsită potrivit prevederilor art. 200 § 3 din Codul cu privire la contravențiile administrative, în vigoare la momentul evenimentelor. Curtea europeană nu a contestat prerogativele statului de stabili o exigență de înregistrare a cultelor religioase într-un mod compatibil cu articolele 9 și 11 din Convenție, însă ea nu a considerat că sancționarea unor indivizi aparținând unui cult religios neînregistrat pentru interpretarea unor rugăciuni pentru alte manifestări ale credințelor religioase ar fi fost compatibilă cu prevederile Convenției. Astfel, Curtea europeană a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 9 din Convenție.