O.M. era angajat ca șofer al unui camion de transport internațional de o societate de transport cu sediul în Turcia, pentru a efectua traseul Turcia-Germania. El a acceptat propunerea care îi fusese făcută de a transporta ilegal, în autotractorul utilizat pentru traseele sale, în schimbul unei remunerații, aproape 3.000 de monede antice în Germania. După ce a trecut frontiera dintre Turcia și Bulgaria, acesta a făcut obiectul unui control vamal, care a permis descoperirea monedelor ascunse în autotractor.

În cursul anchetei, societatea turcă a solicitat restituirea autotractorului și a semiremorcii, susținând că nu avea nicio legătură cu infracțiunea și că restituirea bunurilor menționate nu ar împiedica ancheta. Această cerere a fost respinsă.

Ulterior, O.M. a fost condamnat de Okrazhen sad Haskovo (Tribunalul Regional din Haskovo, Bulgaria) pentru contrabandă calificată. În urma acestei condamnări, monedele și autotractorul au fost confiscate în beneficiul statului bulgar. Semiremorca, întrucât nu era legată direct de săvârșirea infracțiunii, a fost restituită societății turce.

Apelativen sad – Plovdiv (Curtea de Apel din Plovdiv, Bulgaria), sesizată cu soluționarea apelului în acest litigiu, solicită Curții de Justiție să stabilească dacă articolele 17 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se opun reglementării bulgare aplicabile în cauză, care prevede confiscarea mijloacelor de transport utilizate pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă, chiar dacă acestea aparțin unui terț de bună-credință – în speță, angajatorul șoferului care a săvârșit infracțiunea –, și care nu oferă acestui terț posibilitatea de a-și expune punctul de vedere.

Prin hotărârea pronunțată la această dată, Curtea arată, mai întâi, că confiscarea instrumentelor utilizate pentru săvârșirea unei infracțiuni care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an este reglementată de dreptul Uniunii, în speță de Decizia-cadru2005/2121. Aceasta se aplică și în cazul confiscării bunurilor care aparțin terților și impune, printre altele, ca drepturile lor să fie protejate atunci când sunt de bună-credință. În acest context, subliniază Curtea, trebuie să se țină seama de dreptul de proprietate garantat la articolul 17 din cartă. Acest drept poate fi supus unor restrângeri care trebuie să răspundă efectiv obiectivelor de interes general urmărite de Uniune și care nu constituie o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului dreptului astfel garantat.

Curtea arată că scopul urmărit de reglementarea bulgară constă în a împiedica importul ilicit de mărfuri în țară. Cu toate acestea, din moment ce confiscarea privește un terț de bună-credință care nu știa și nici nu putea să știe că bunul său a fost utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni, o asemenea confiscare constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care aduce atingere înseși substanței dreptului de proprietate al acestuia. Prin urmare, reglementarea nu respectă dreptul de proprietate garantat la articolul 17 din cartă.

Astfel, Curtea apreciază că o reglementare națională care autorizează confiscarea unui instrument utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă calificată, atunci când acesta aparține unui terț de bună-credință, este contrară dreptului Uniunii.

În ceea ce privește dreptul la o cale de atac al proprietarului bunurilor confiscate, Curtea amintește că Decizia-cadru 2005/212 prevede obligația fiecărui stat membru de a lua măsurile necesare pentru a asigura că părțile afectate de confiscarea instrumentelor și a produselor care sunt rezultatul unor infracțiuni au la dispoziție căi de atac efective pentru apărarea drepturilor lor. În plus, articolul 47 din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești. Rezultă că un terț al cărui bun face obiectul unei măsuri de confiscare trebuie să poată contesta legalitatea acestei măsuri pentru a recupera bunul respectiv atunci când confiscarea nu este justificată.

Potrivit indicațiilor furnizate de Apelativen sad – Plovdiv, un asemenea drept la o cale de atac nu este prevăzut de dreptul bulgar.

Astfel, Curtea apreciază că o reglementare națională care autorizează confiscarea, în cadrul unei proceduri penale, a unui bun care aparține altei persoane decât cea care a săvârșit infracțiunea fără ca prima persoană menționată să dispună de o cale de atac efectivă este contrară dreptului Uniunii.