Furnizorii de comunicații electronice susțin că primesc solicitări din partea organelor de drept privind blocarea unor pagini Internet şi adrese IP, care ar fi fost utilizate pentru sustragerea mijloacelor băneşti sau defăimarea unor persoane. Ei spun că aceste eforturi de protejare a populației de fraude sunt salutabile, însă nu se bazează pe un cadru juridic adecvat, nu soluţionează problemele reclamate (pot fi create alte pagini web cu acelaşi scop) şi creează un precedent periculos.

Investitorii spun că orice măsură de blocare a accesului la orice conţinut din Internet intră în conflict cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cum sunt libertatea de exprimare, libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără intervenția autorităţilor publice, garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 32, 34 şi 54 din Constituţie, şi, prin urmare, trebuie să fie prevăzută de lege şi să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea scopurilor definite.

În opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, restricțiile, cum ar fi ordinele de blocare a internetului ”nu sunt neapărat incompatibile cu Convenția, ca principiu. Cu toate acestea, este necesar un cadru legal, care să asigure atât un control strict asupra întinderii interdicțiilor, cât și un control judiciar eficient pentru a preveni orice abuz de putere. În această privință, controlul judiciar al unei astfel de măsuri, bazat pe o cântărire a intereselor concurente în joc și menit să stabilească un echilibru între ele, este de neconceput fără un cadru care să stabilească norme precise și specifice privind aplicarea restricțiilor preventive asupra libertăţii de exprimare”.

Potrivit informațiilor prezentate în Cartea albă 2021, publicată de Asociația Investitorilor Străini, articolul 7 alin. (1) lit. e1) al Legii nr. 20/2009, pe care se bazează asemenea solicitări, este o normă de blanchetă, care nu prevede la solicitarea cui (persoane private sau autorităţi publice şi care anume) furnizorii sunt obligaţi să sisteze accesul, la comiterea căror infracţiuni sau încălcări ale legislaţiei poate fi dispusă asemenea măsură, la care etapă a procesului penal sau administrativ poate fi dispusă asemenea măsură, în care condiţii şi pe ce termen poate fi dispusă asemenea măsură, prin care act juridic se dispune asemenea măsură, dacă asemenea măsură trebuie autorizată în prealabil de o instanţă de judecată, care este modul de atac al unei asemenea măsuri, etc. Cealaltă normă legală, invocată de organele de drept, art. 217 alin. (1) Cod de procedură penală, nu este decât o normă generală, potrivit căreia un organ de urmărire penală poate sesiza persoana cu funcţie de răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.

Oamenii de afaceri susțin că aplicarea unor asemenea măsuri în baza cadrului juridic existent creează un precedent periculos. Chiar dacă Legea nr. 20/2009 are ca obiect prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice, articolul citat permite blocarea accesului la pagini web, despre care se pretinde că ar contribui la comiterea oricărei încălcări a legislaţiei în vigoare, la solicitarea oricărui colaborator al organelor de drept sau funcţionar public cu funcţii de control, fără nici un control judiciar prealabil. De asemenea, aceasta permite blocarea adreselor IP, care, de regulă, găzduiesc şi alte pagini web faţă de care nu există obiecţii. Astfel, pot fi blocate paginile web ale concurenților în afaceri, mass media incomodă sau oponenţilor politici.

Un proiect de lege care conţinea o normă similară cu cea prevăzută de Legea nr. 20/2009 a fost supus anterior expertizei Comisiei de la Veneţia, care a formulat mai multe critici şi recomandări cu privire la conținutul acestei norme, dar care  au fost ignorate de autorități.