Executorii judecătorești aplică abuziv prevederile Codului de executare, în special, în cadrul urmăririi/aplicării sechestrului pe bunurile/mijloacele bănești ale debitorului, notează instituția Avocatului Poporului. Aceasta menționează despre multiple plângeri privind impactul dramatic al aplicării arbitrare a procedurii de executare silită asupra realizării dreptului la un trai decent.

În contextul unor astfel de plângeri, Avocatul Poporului notează despre necesitatea excluderii lacunelor din practicile utilizate și legislația națională.

Avocații Poporului au stabilit că, deși Codul de executare stipulează că ’’modul şi condițiile de punere în executare a documentelor executorii se stabilesc pe principiul respectării drepturilor omului şi nu pot avea ca scop pricinuirea de suferințe fizice şi morale sau de prejudicii materiale”, în document nu se regăsesc norme care să asigure respectarea acestui principiu. Și anume, reglementări ce ar prezuma că bunurile şi veniturile care nu pot fi urmărite trebuie să asigure minimul de existență al debitorului si membrilor familiei întreținute de acesta.

Nici articolul care vizează executarea silită şi nici cel care reglementează dispoziții generale cu privire la urmărirea bunurilor nu reglementează necesitatea respectării şi asigurării unui nivel de trai decent, pentru a garanta ca debitorul, în procesul de executare silită, nu va fi lăsat sub minimul de existență.

Ombudsmanii au constatat că lista bunurilor care nu pot fi urmărite din articolul 89 al Codului de executare este incompletă, motiv din care pot fi ridicate obiecte ale persoanei-debitor necesare pentru asigurarea unui minim de condiții pentru o viață decentă. Astfel, se stabilesc restricții la numărul obiectelor de vestimentație, încălțăminte, mobilă, produse perisabile, inclusiv alimentare. Norma juridică nu ia în calcul circumstanțele individuale în fiecare caz, cum ar fi genul activității, profesia care ar presupune un anumit dress-cod etc. De exemplu, în lista bunurilor ce nu ar putea fi urmărite nu este inclus mijlocul de transport care adesea reprezintă sursa principală de venit pentru familie. În lista bunurilor care nu pot fi urmărite nu este prevăzută locuința/spațiul locativ minim necesar persoanei/familiei, în mod special care are la întreținere minori, persoane cu dizabilități, alte grupuri vulnerabile, ceea ce înseamnă că, în caz de imposibilitate de executare a hotărârii judecătorești în aspect economic, debitorul poate fi deposedat de locuință.

Avocatul Poporului pentru drepturile copilului a avut în vizor de mai mult timp cazul unei familii (mamă cu trei minori), care a fost evacuată silit din apartament de către executorul judecătoresc și lăsată fără locuință. Executorul judecătoresc, deținând în procedură titlul executoriu privind încasarea prejudiciului material de la tatăl copiilor în beneficiul unui SRL, a organizat procesul de licitație şi ulterior bunul imobil a fost vândut. Noul proprietar a apelat la serviciile unui executor judecătoresc pentru a evacua familia din acest apartament. Respectiv, mama cu cei trei copii minori au rămas fără spațiu locativ.

Avocatul Poporului pentru drepturile copilului a depus Concluzia sa în cadrul procesului civil aflat în examinare în instanța de judecată, din perspectiva respectării interesului superior al copilului şi dreptului la proprietate a copiilor din această familie. Instanța de fond a dat câștig de cauză familiei, menționând în argumentarea hotărârii că, prin scoaterea grăbită la licitație a acestui imobil, au fost desconsiderate şi interesele, inclusiv patrimoniale, ale copiilor minori.

Potrivit Ombudsmanului, executorii judecătorești au ignorat normele standardelor internaționale și naționale aplicabile în acest caz. În art. 3 alin. (1) din Convenția cu privire la drepturile copilului este stipulat că  “în toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”. De asemenea,  prevederile alin. (2) din același articol al Convenției indică asupra obligației statului să asigure copilului protecția şi îngrijirea necesară în vederea asigurării bunăstării acestuia. În același timp, dreptul la o locuință adecvată este garantat de articolul 31 din Carta Socială Europeană. Comitetul European al Drepturilor Sociale susține că “locuința adecvată în sensul art. 31 alin. (1) semnifică o așezare care nu prezintă riscuri din punct de vedere sanitar şi al sănătății, adică este dotată cu toate facilitățile (…) şi care trebuie să fie şi sigură din punct de vedere al structurii, să nu fie supraaglomerată şi să constituie o posesiune sigură, garantată de lege. Evacuarea este permisă dacă se justifică, ea trebuind să aibă loc în condiții ce respectă demnitatea persoanei şi dacă este pusă la dispoziție o alternativă de cazare”.

Potrivit Constituției Republicii Moldova,’’statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.” Acest fapt prezumă că orice acțiune întreprinsă de stat prin intermediul autorităților publice trebuie să asigure minimul de existență şi să nu lezeze dreptul la un trai decent al persoanei.

Avocații Poporului fac referire la jurisprudența CtEDO și hotărârile Curții Europene în cazurile relevante subiectului abordat. Astfel, în  cauza McCann v. UK, CtEDO se menționează că pierderea unei locuințe este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului şi că orice persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie în principiu să fie în măsură să solicite examinarea proporționalității acestei măsuri. CtEDO specifică că deposedarea de locuință, fără aplicarea unor garanții procedurale adecvate proporționale, duce la încălcarea articolului 8 din Convenție.

Într-un alt caz examinat de CtEDO, Rousk vs. Suedia, vânzarea proprietății reclamantului şi evacuarea care a urmat a afectat dreptul acestuia la respectarea vieții private şi de familie şi l-au privat de locuința sa în sensul articolului 8 § 1 din Convenție. Curtea reiterează că, pentru ca interferența să fie considerată ”necesară într-o societate democratică”, trebuie să fie proporțională cu obiectivele legitime urmărite şi să răspundă la o ”nevoie socială presantă”. Libertatea aprecierii libere a statului poate fi restrânsă în cazul când în joc este un drept personal sau intim, care are un rol crucial în viața persoanei.

Avocații Poporului fac trimitere la practica altor state (Austria, România, Franța, Elveția) potrivit căreia la stabilirea listei bunurilor care nu pot fi urmărite se indică inițial faptul că urmărirea bunurilor nu trebuie să depășească limita minimului de existență a debitorului, precum şi a membrilor familiei care sunt la întreținerea acestuia, pentru a-i putea asigura un trai decent.

Pentru prevenirea şi eliminarea premiselor pentru încălcarea drepturilor şi libertăților omului, Avocații Poporului au propus Ministerului Justiției examinarea oportunității de operare a modificărilor în articolul 10 sau articolul 88 (în vederea completării cu un nou alineat, care să reglementeze necesitatea asigurării unui trai decent debitorului în cazul executării silite) şi articolul 89 din Codul de executare, în scopul revizuirii listei de bunuri care nu pot fi urmărite.

Ombudsmanii au mai recomandat elaborarea unor norme juridice pentru reglementarea situațiilor cu referire la familiile cu copii minori în cazul executării silite, pentru protecția drepturilor copiilor şi asigurarea bunăstării acestora, cu respectarea interesului superior al copilului.