Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat decizia în cauza Aghenie și alții v. Republica Moldova. Potrivit circumstanțelor cauzei reclamanții s-au adresat în instanța de judecată cu o cerere în procedură specială, solicitând constatarea dreptului lor de proprietate asupra a două apeducte situate în localitatea lor. Judecătoria Călărași a admis cererea reclamanților și a constatat că apeductele respective erau parte integră din bunurile imobile privatizate anterior de către reclamanți.

Ulterior, Primăria Sadova a depus o cerere de apel împotriva hotărârii primei instanțe, susținând printre altele, că apeductele respective constituiau proprietate publică, deoarece făceau parte din infrastructura satului care asigurau alimentarea cu apă a mai multor instituții publice. Curtea de Apel Chișinău a respins cererea de apel deoarece Primăria nu a fost parte la proces. Ulterior, prin decizia Curții Supreme de Justiție a fost respins recursul Primăriei Sadova din aceleași motive.

Primăria Sadova a depus o cerere de revizuire împotriva hotărârii din 20 mai 2010 și a reținut că în mod eronat aceasta nu fusese atrasă în proces cu privire la chestiunea dreptului asupra proprietății aflate în domeniul public și din acest motiv nu a putut prezenta instanței de judecată anumite acte importante pentru soluționarea cauzei.

Judecătoria Călărași a admis cererea de revizuire, a casat hotărârea din 20 mai 2010 și a dispus rejudecarea cauzei. Instanța a reținut că Primăria Sadova nu fusese implicată în proces în calitate de persoane interesate și că au devenit disponibile informații noi, care nu au putut fi prezentate în cursul procedurii. Instanța a concluzionat că Primăria nu a încălcat termenul de trei luni pentru depunerea cererii de revizuire, notând că Primăria a contestat hotărârea din 20 mai 2010 imediat ce a aflat despre aceasta, indiferent de faptul că nu prin intermediul unei cereri de revizuire, ci de recurs. Faptul că a folosit un format greșit pentru contestarea hotărârii judecătorești atacate nu putea fi echivalat cu o nerespectare a termenului legal.

Judecătoria Călărași a examinat cererea reclamanților și a dispus scoaterea de pe rol a cauzei, deoarece cauza urma să fie examinată în cadrul unei proceduri contencioase, și nu în cadrul unei proceduri speciale necontencioase, așa cum o examinase Judecătoria Călărași la 20 mai 2010.

Prin decizia sa din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul depus de către reclamanți și a menținut încheierile instanței din 6 iunie 2012 și 29 mai 2012.

Reclamanții s-au plâns în fața Curții în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a casării hotărârii judecătorești definitive pronunțată de către Judecătoria Călărași la 20 mai 2010 în favoarea lor.

În aceste circumstanțe, Curtea a reiterat faptul că atribuția sa de a verifica respectarea dreptului intern este limitată, iar interpretarea și aplicarea dreptului intern revin, în principal, autorităților naționale. Prin urmare, concluziile instanțelor judecătorești naționale conțin suficiente argumente în baza cărora a fost respinsă acțiunea reclamanților. În particular, Curtea a reținut că modalitatea în care Judecătoria Călărași a aplicat prevederile Codului de procedură civilă cu privire la cererea de revizuire depusă de către autoritățile locale și calcularea termenului de depunere, aparent, nu fusese arbitrară sau vădit nerezonabilă. În acest sens, Primăria a invocat motive similare atât în recurs cât și în revizuire. Prin urmare, casarea hotărârii din 20 mai 2010 nu a fost contrară principiului certitudinii juridice în contextul circumstanțelor specifice ale cauzei și, respectiv, Curtea a decis că această plângere este vădit nefondată.

De asemenea, Curtea a concluzionat că reclamanții nu puteau pretinde la un ”bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece hotărârea din 20 mai 2010 în procedură necontencioasă – ținând cont de că nu fusese examinat fondul cauzei în mod definitiv – nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a fi executorie. Reclamanții ar fi avut posibilitatea de a dobândi în viitor posesia apeductelor doar dacă soluția instanțelor ar fi fost în favoarea lor. Din aceste considerente, Curtea a decis că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției și a respins cererea în baza Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.