Un magistrat solicită Curții Constituționale să se expună în privința constituționalității textului art. 35 alin. (3) din Codul de procedură penală și anume sintagma ”….(3) Încheierea instanței de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.…”. Magistratul Victor Sandu, de la Judecătoria Chișinău, sediu centru, susține că este clar faptul că, căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin care se cere și se obține anularea sau deformarea totală ori parțială a unei hotărâri judecătorești. Controlul judiciar care se realizează prin intermediul căilor de atac, poate fi definit ca fiind dreptul și obligația instanțelor judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor, pronunțate de instanțele judecătorești inferioare și de a casa sau modifica acele hotărâri care sunt greșite sau de a le confirma pe cele legale și întemeiate. Astfel, controlul judiciar se declanșează prin intermediul căilor de atac. Rațiunea căilor de atac se justifică și pe motivul că nu toate elementele cauzei și probele se cunosc întotdeauna la prima judecată, ci se descoperă mai târziu. Pentru părțile litigante, controlul judiciar realizat prin intermediul căilor de atac reprezintă o garanție sigură că drepturile și interesele lor deduse judecății vor fi valorificate. În caz contrar, ei pot exercita căile de atac. În sesizare se mai spune că pentru judecătorii ale căror hotărâri ( încheieri) urmează a fi controlate, căile de atac reprezintă un stimulent în muncă și o armă de luptă împotriva neglijenței. Pentru judecătorii ce urmează să judece căile de atac, importanța lor se relevă prin necesitatea de a asigura buna și raționala funcționalitate a acestora. Autorul sesizării susține că prin lipsirea căilor de atac împotriva actului instanței, cât și a acțiunilor procesuale întreprinse de instanță, se evită o verificare multilaterală în fapt și în drept a acestuia, iar această verificare se face doar în măsura în care acest act a fost atacat. Sub această ipoteză, absolvirea participanților la proces de acest drept, și anume posibilitatea de a ataca actul unei instanțe inferioare, va abate instanța ierarhic superioară învestită să examineze întreaga cauză sub toate aspectele de fapt și de drept. Prin urmare, instanța împuternicită verifică hotărârea atacată pe baza materialului din dosarul cauzei și a oricăror documente noi prezentate în instanței. În contextul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și, în special, al hotărârii din 25 iulie 2000 în cauza Tierce și alții împotriva San Marino, s-a susținut că instanța de apel, precum și instanța de recurs - în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, au obligația de a examina o cauză în fapt și în drept, și nu pot proceda la o apreciere globală asupra vinovăției sau a nevinovăției inculpatului, fără a-l asculta pe acesta, și fără a evalua, în mod direct, elementele de probă prezentate de părți. În caz contrar, procedura derulată în fața lor neîndeplinind exigențele unui proces (s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept garantat de art.6 CEDO ). În aceste condiții, hotărârea instanței, în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, sau recursului, este nelegală.