Determinarea de a demonstra vinovăția unei persoane întrece de multe ori câmpul legal. Acțiunile acuzatorilor, care au dus în final la o condamnare, au constituit numeroase subiecte de sesizări la CtEDO. Avocații trebuie să dea dovadă de diligență și să deosebească o probă obținută legal, de cea prezentată în instanță prin forțare, violență, tortură sau șantaj psihologic. Probele obținute prin violență În Republica Moldova nu există o procedură prealabilă de verificare a admisibilităţii probelor. Această problemă se examinează odată cu analiza propriu-zisă a fondului probelor. Totuşi, dacă apărătorul va ridica problema admisibilităţii din momentul administrării acesteia, de exemplu, în cel mai scurt timp după efectuarea unei percheziţii, probabilitatea că proba va fi declarată inadmisibilă este mai mare decât în cazul în care aceasta va fi lăsată pentru examinarea în fond a cauzei în instanţă. Probele obţinute prin aplicarea violenţei, inclusiv a torturii şi a tratamentului inuman sau degradant, a oricărei forme de brutalitate sau alte forme de tratament care nu constituie tratament degradant, nu trebuie niciodată, indiferent de valoarea probantă, să fie invocate pentru probarea vinovăţiei, scrie profesorul Igor Dolea, în îndrumarul pentru avocați „Probele în procesul penal”. Un exemplu elocvent este cazul Jalloh contra Germaniei. În acest dosar, utilizarea ca probă a drogurilor prin administrarea forţată a vomitivelor a conferit întregului proces un caracter inechitabil. CtEDO a conchis că procesul nu a fost echitabil şi în cazul folosirii ca probe a declaraţiilor obţinute prin aplicarea violenţei fizice şi a ameninţărilor, subliniind faptul că chiar dacă persoana a făcut declaraţiile sau a confirmat ulterior declaraţiile iniţiale, în faţa unei autorităţi alta decât cea responsabilă de maltratarea sa, nu ar trebui să ducă automat la concluzia că aceste declaraţii sau declaraţiile ulterioare nu au fost făcute ca urmare a maltratării. În cauza Levinţa c. Moldovei Curtea Europeană s-a referit la declaraţiile obţinute cu încălcarea articolului 3 al Convenţiei Europene, reiterând regula excluderii totale a probelor. În cauza respectivă, Curtea Europeană nici nu a considerat necesar să stabilească măsura în care instanţele naţionale s-au bazat de fapt pe probele obţinute prin tortură. Însăşi aplicarea torturii a făcut ca procesul în întregime să fie inechitabil. Încălcarea dreptului la tăcere Problema provocărilor şi dreptul la tăcere constituie un alt aspect al admisibilităţii probelor, care este invocat frecvent în activitatea practică. Articolul 94, aliniat 11 din Codul de procedură penală interzice admiterea probelor obţinute prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la săvârşirea infracţiunii. Încălcarea dreptului la tăcere nu este expres prevăzută ca o situaţie de inadmisibilitate a probei. Totuşi, articolul 21 din același Cod interzice obligarea persoanei să facă declaraţii împotriva sa sau a altor persoane apropiate, iar articolul 371 alineat 3 interzice reproducerea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului făcute în cursul urmăririi penale dacă acesta nu a acceptat să facă declaraţii în sedinţa de judecată. În hotărârea Allan contra Marii Britanii, Curtea Europeană a notat că un informator al poliţiei a fost plasat, timp de câteva săptămâni, în celula reclamantului din sectorul de poliţie şi, ulterior, din închisoare cu scopul de a obţine informaţii privind implicarea acestuia în infracţiunile de care era bănuit. Informatorul a fost instruit de poliţie să-l forţeze în măsura în care el poate. Astfel, Curtea a constatat că declaraţiile făcute de reclamant informatorului poliţiei, care au constituit proba principală şi decisivă în procesul împotriva acestuia, nu au fost declaraţii spontane şi neprovocate, pe care reclamantul le-ar fi făcut în mod voluntar, însă au fost determinate de întrebările insistente ale informatorului, care a canalizat conversaţiile lor în discuţii despre omorul comis, în circumstanţe care pot fi considerate echivalentul unui interogatoriu, fără nicio garanţie a unei audieri formale de către poliţie, inclusiv prezenţa unui avocat. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul ar fi fost supus presiunilor psihologice, care au influenţat caracterul voluntar al declaraţiilor sale. Provocarea În hotărârea Pareniuc contra  Moldovei, Curtea Europeană a constatat o încălcare a articolului 6 al Convenţiei Europene pe motiv că reclamanta a fost provocată de poliţie să comită infracţiunea pentru care a fost condamnată. Astfel, Curtea a menţionat că reclamanta a fost condamnată în baza probelor obţinute în rezultatul unei operaţiuni sub acoperire, în timpul căreia, o persoană având asupra sa microfoane puse de poliţie, i-a dat bani. Totuşi, transcrierea discuţiei dintre reclamantă şi persoana respectivă, în timpul operaţiunii sub acoperire, arăta că ultima a întrebat-o pe reclamantă câţi bani să-i dea şi, după primirea câtorva refuzuri clare, a insistat să-i dea banii, până când reclamanta a fost de acord. În opinia Curţii, acest lucru a dovedit clar că reclamanta a fost provocată să comită infracţiunea, în lipsa vreunui indiciu că infracţiunea ar fi fost comisă fără o astfel de intervenţie. Mai mult decât atât, Curtea a notat că din materialele dosarului nu rezulta că până la desfăşurarea operaţiunii sub acoperire autorităţile cunoşteau sau aveau probe obiective că reclamanta a fost implicată în corupere pasivă. Sursa: „Probele în procesul penal. Îndrumar pentru avocați” Autor: Igor Dolea